De-a lungul veacurilor, figura lui Isus Cristos nu şi-a pierdut nimic din originalitate şi actualitate. Isus a rămas viu pentru cei cu inimă curată, este iubit, deşi nu este văzut, dar şi urât – ura însă, spre deosebire de indiferenţă, presupune o relaţie. El cheamă la urmarea sa şi găseşte ucenici şi martiri care îi poartă Crucea. Nici diferitele interpretări greşite, subiectivizările şi distorsiunile nu i-au putut şterge originalitatea.

Exegeza modernă a avut o evoluţie agitată. Credinciosul, care, împreună cu Conciliul de la Calcedon, îl recunoaşte în Isus Cristos pe Fiul lui Dumnezeu făcut om, care este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, va fi surprins şi poate chiar şocat de unele rezultate ale acesteia. Însă, dacă nu ne descurajăm prea devreme, putem dobândi, prin noile modalităţi de a pune problema, chiar viziuni şi perspective valoroase.

Noul Testament cunoaşte aproximativ 50 de nume şi titulaturi diferite pentru Isus cel pământesc şi pentru Cristos cel Înviat [...]. Unele dintre aceste nume au fost folosite frecvent şi în scrieri diferite şi au avut deci utilizare generală. Ele exprimă ceva din manifestarea singulară a lui Isus. De aceea, se vorbeşte de „titluri de nobleţe“.

Explicaţiile [...] privind cristologia patristică târzie unora li se pot părea deosebit de speculative şi abstracte. Ar putea fi aşa, dar – de pildă la discuţia despre cele două voinţe – întrebările cereau răspunsuri, a căror semnificaţie nu putea fi ocolită şi pentru care era nevoie de un efort intelectual. În continuare, dezvoltând cristologia şi soteriologia (= învăţătura despre mântuire) cu ajutorul misterelor lui Cristos, cristologia va deveni mai concretă.

Teologia cu diversele ei ramuri îşi are rădăcinile în misterul pascal. Acest lucru se observă în eshatologie. Pornind de la Învierea lui Cristos, Paul trage concluzii despre învierea universală (cf. 1 Tes 4, 14). Cristos este „pârgă“ şi măsură atât pentru desăvârşirea universală, cât şi pentru cea individuală, pentru învingerea morţii în principiu. Fără Învierea lui, nu doar propovăduirea, ci şi speranţa oamenilor ar fi zadarnică (cf. 1 Cor 1, 1-58). Dacă Învierea nu a avut loc chiar pe Cruce, ci din mormânt, atunci chiar în viaţa lui Cristos există un „timp intermediar“. Arătarea în faţa martorilor aleşi şi credinţa în Înviere ce decurge de aici vor fi cândva înlocuite de arătarea în văzul tuturor a Celui Înviat la Parusie, care conţine astfel şi caracter de judecată.

Nu doar mysterium paschale, ci şi tainele vieţii pământeşti a lui Isus sunt unite în misterul Schimbării la Faţă. Chiar dacă sinopticii încă nu au vorbit explicit, ca Ioan, de preexistenţa şi Întruparea Fiului veşnic, trebuie să fi cunoscut preexistenţa mărturisită deja în Imnul din Filipeni. Această latură lăuntrică a lui Isus transpare doar prin Transfigurare. Nu doar în vremea de dinaintea începerii vieţii publice, ci şi după aceea, Isus a dus o viaţă ascunsă. Locurile comune între Schimbarea la Faţă şi pericopa Botezului, care şi ea are punctul culminant în glasul din cer, sunt evidente. O interdependenţă cu pericopa ispitirii nu apare în prim plan, dar cuvinte-cheie cum ar fi paradis, slujirea îngerilor, Fiul lui Dumnezeu şi „Fiu puternic în cuvânt“ reprezintă o legătură. Interdependenţa dintre Schimbarea la Faţă (Isus ca Învăţător), „învăţătura cu putere“ şi faptele minunate nu mai are nevoie să fie demonstrată. H. Schürmann rezumă pericopa Transfigurării astfel: „Aici se vorbeşte despre Isus într-un fel care este în acelaşi timp cristologie, eshatologie şi soteriologie (a Cuvântului)“.