Din uvertura de Mircea Petean: „Umorul cu totul inofensiv şi ironia (tatăl mamei mele/ unul dintre acei bărbaţi necunoscuţi de nimeni/ şi care, pentru că au murit mult înainte de sfîrşitul comunismului,/ nu mai par că trebuie luaţi în serios,/ sînt depăşiţi, viaţa lor e depăşită), witz-ul romantic care funcţionează ireproşabil, precum în poemul intitulat fiinţele vii (în afara orelor de program), demn de a fi citat în întregime, referinţele livreşti, citatele nenumărate în limbi străine (engleza e, desigur, triumfătoare!), discursul când superior, aulic despre căciula mea cu scame şi alte nimicuri, când zeflemitor, pe teme înalte (iubirea, bucuria, viaţa, moartea, creaţia), frânturile de rostire lăuntrică ca nişte pietricele care cad într-o fîntînă, plăcerea de a pune alături, ori chiar de a echivala spiritualul cu „trivialul” (sînt pete de petrol în styx), ambiţia de a crea şi administra, după modele celebre, un ţinut imaginar – Wreckland – unde se intră ca şi cum ai face o greşeală oarecare şi se rămâne ca şi cum ai pedepsi pe cineva, unde ritmul vieţii e atenuat până la simulacru, iar cel cosmic e capricios până la imprudenţă şi de unde ni se relatează tot felul de istorii în care banalul (de atîtea ori ne apără derizoriul/ încît începi să presimţi/cît de violent se va răzbuna pentru asta) se combină cu fantasticul, iar zicerea verde-n faţă stă bine alături de enunţul cu aer de apoftegmă (din nefericire, în dragoste cu cît dai mai mult/ cu atît îţi rămîne mai mult./ e o tortură de care inchiziţia n-a ştiut să profite), aspiraţia de a crea un model al lumii extrem de redus şi extrem de simplu/ necontradictoriu/ în care totuşi să se reflecte/ toate contradicţiile lumii, împăcat cu gândul că după un poem colosal, un altul imperfect e inevitabil, Cătălin Pavel îşi înalţă, dintre filele cărţii sale, silueta de poet hiperlucid, surâzător, versat, exersat, în fine, triumfător!”